Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. (Apocalipsa 10:8-10)

    Această mică parabolă pusă în scenă exprimă dezamăgirea lui Ioan. El a văzut că acea carte nu va aduce sfârşitul. Dar la sfârşitul timpului, cartea lui va profetiza din nou printr-un alt popor (Apocalipsa 10:11). În contextul din Apocalipsa 10:5-7, experienţa lui Ioan prezice şi o altă dezamăgire la sfârşitul timpului profeţiilor lui Daniel – un grup de oameni care credeau că sfârşitul va veni şi nu a venit. Naşterea speranţelor pentru revenirea lui Isus şi spulberarea lor ar fi o experienţă amară pentru poporul credincios al lui Dumnezeu din orice vreme.
    Mulţi oameni cred că a doua dezamăgire a apărut în anul 1844. Mii de americani credeau că Isus Se va întoarce pe 22 octombrie în acel an. În acea zi, ei au aşteptat cu nerăbdare să Îl vadă pe Isus Însuşi apropiindu-Se pe nori, înconjurat de toţi sfinţii îngeri. Ei aşteptau cu nerăbdare să îi întâlnească pe toţi prietenii dragi pe care moartea îi răpise de lângă ei. Așteptau să fie răpiţi în aer să Îl întâlnească pe Domnul și apoi ei urmau să locuiască în case din oraşul de aur, Noul Ierusalim.
    Să simţim înflăcărarea cuvintelor unuia dintre participanţi, Hiram Edson: „Speranțele noastre erau mari şi de aceea aşteptam venirea Domnului nostru până când ceasul a bătut ora doisprezece la miezul nopţii. Ziua apoi a trecut şi dezamăgirea noastră a devenit siguranţă. Cele mai vii speranţe şi aşteptări ale noastre erau spulberate, şi un asemenea duh de jale a venit asupra noastră cum nu mai experimentasem înainte. Părea că pierderea tuturor prietenilor de pe pământ nu s-ar fi putut compara cu asta. Am plâns până în zorii zilei.
    Mi-am cercetat propria inimă, spunând: „Experienţa mea adventă a fost cea mai bogată şi cea mai strălucitoare din toată experienţa mea creştină. Dacă asta s-a dovedit a fi un eşec, ce a valorat restul experienţei mele creştine? S-a dovedit Biblia a fi un eşec? Nu există Dumnezeu, nici cer, nici cetate de aur, nici rai? Sunt toate acestea doar un basm conceput cu viclenie? Nu este nimic real în cele mai profunde speranţe şi aşteptări ale noastre? Şi de aceea aveam motiv să suferim şi să plângem, dacă toate speranţele noastre erau pierdute. Şi, aşa cum am spus, am plâns până în zorii zilei.”

Doamne, ajută-mă să fac faţă dezamăgirilor fiecărei zile ştiind că Tu le-ai prevăzut şi mi-ai oferit ceea ce am nevoie pentru a supravieţui!

Devoțional oferit de viatasisanatate.ro

Voi sunteţi sarea pământului. (Matei 5:13)

Desigur, în timpul vacanţei lor, Wilberforce şi Milner au vorbit despre politică, istorie, ştiinţă, religie… Religie? Un eminent om de ştiinţă şi un membru influent al parlamentului britanic să vorbească despre religie? Wilberforce a ascultat cu mare interes predicile lui George Whitfield, John Wesley şi John Newton. Încă din tinereţea sa, viaţa lui a fost modelată de principiile biblice. Dar, de îndată ce bunicul lui a aflat că Wilberforce a început să ia creştinismul foarte în serios, l-a ameninţat că îl va dezmoşteni. El a făcut ca Wilberforce să se depărteze de biserică şi, aşa cum afirmă Eric Metaxas într-una din biografiile sale, „a fost obligat să bea din apele acceptate de cultură ale indiferenţei, scepticismului şi din tot ceea ce îl îndepărta de credinţa creştină” (7 hommes et le secret de leur grandeur, p. 39).

În tot acest timp, prietenul lui, Milner, a avut o atitudine diametral opusă. Deşi era considerat a fi cel mai celebru om de ştiinţă englez al acelor timpuri, dintotdeauna a fost un fervent credincios în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Cunoştinţele sale din domeniul matematicii îi întăreau şi mai mult certitudinea următoarei fraze a lui Galilei: „Ştiinţa matematicii este alfabetul cu care a scris Dumnezeu universul.” El niciodată nu s-a îndoit de relatarea biblică a creaţiunii. El a crezut în mântuirea dată prin Hristos şi în Domnul ca fiind sursa înţelepciunii sale.

Am putea să ne punem următoarea întrebare: Ce fac un credincios şi un sceptic în vacanţă? Milner ar fi putut gândi astfel: „Eu sunt creştin. Cu toţii ştim că viaţa lui Wilberforce este un dezastru total; cred că nu ar fi o mărturie favorabilă pentru ceilalţi dacă aş călători împreună cu el.” Dar Milner ştia că el este „sarea pământului”. Dacă viaţa lui Wilberforce şi-a pierdut gustul, Milner creştinul avea datoria sacră de a-i veni în ajutor. Asta a şi făcut. El a profitat de ocazia de a-şi petrece vacanţa cu Wiberforce şi i-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu. La sfârşitul călătoriei lor, politicianul era ferm convins că „Dumnezeul Bibliei există, că Isus a fost un personaj istoric real, că El a fost Mesia cel promis şi că Scriptura nu conţinea doar nişte vechi poveşti stupide, ci era purul adevăr” (Ibid., p. 44).

Omul de ştiinţă şi-a îndeplinit sarcina, pentru că „cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5:20). Isaac Milner a fost un tovarăş de mântuire pentru Wilberforce. Eşti şi tu un astfel de tovarăş pentru cineva?

#tovarăşdemântuire

Acest articol face parte din cartea „365 Share: Urmărește profilul” de Vladimir Polanco

Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. – Psalmii 34:7

Mă uitam la ştirile de la ora 23, răpusă de o zi lungă de curăţenie amănunţită şi de treburi grele în jurul casei. În timp ce mă odihneam pe canapea, m-am uitat în sus şi am văzut o pată neagră pe tavan. Să fie o insectă? Soţul meu era deja în pat, dormea, şi nu aveam de gând să îl trezesc, chiar dacă, mică de statură fiind, trebuia să mă urc pe un scaun cu un plici de insecte şi să rezolv situaţia.

La o privire mai atentă, am observat că punctul negru se mişca. Părea să fie un păianjen. Am ţintit şi apoi am lovit, dar se pare că nu am făcut altceva decât să ameţesc creatura. A căzut pe podea, după televizor. Am mişcat televizorul şi alte obiecte de mobilier, dar fără rezultat.

Dacă o fi veninos? am oftat eu. Nu aveam destulă energie să întorc casa cu susul în jos, ca să îl găsesc. „Doamne, ştii că nu sunt decât ţărână, şi încă o ţărână foarte obosită. Fiindcă nu sunt în stare să găsesc păianjenul, Te rog, ai grijă de noi şi de pisici. Ajută-mă să îl găsesc dimineaţă, înainte să înţepe pe cineva. Îţi mulţumesc anticipat pentru ajutor. Amin!”

Şi m-am dus la culcare. Ziua următoare, pe la ora 11, am deschis un coş de rufe murdare. Mi s-a făcut părul măciucă când am dat cu degetele de pânză de păianjen. Mi-am tras repede mâna. Sub locul în care fusese mâna mea era un păianjen maro – o specie veninoasă.

„O, Doamne!” am răsuflat eu, „acum,Te rog, fă-l să nu se mişte până găsesc ceva cu care să îl prind.” Şi păianjenul a rămas pe loc, l-am învelit în hârtie igienică şi l-am trimis într-un mormânt de apă, în baie. Ce m-am bucurat că nu s-a ascuns printre hainele murdare!

I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru grija Sa şi am avut ce să-i povestesc lui Carl când s-a întors acasă de la serviciu. Voi crede întotdeauna în Dumnezeu şi în îngerii Săi păzitori, care ne-au ferit pe mine şi familia mea de multe pericole pe parcursul vieţii. Ce interesant va fi, când vom ajunge în cer, să stăm de vorbă cu îngerii noştri păzitori şi să aflăm de multe alte pericole şi situaţii-limită în care ne-am aflat şi care nici măcar nu ne-au trecut prin minte vreodată!

Bonnie Moyers

Acest articol face parte din cartea „Înaintăm împreună” de Ardis Carolyn